6 luni de Radu și un flapjack.

Vineri, într-un spirit total copilăresc, dat fiind curajul cu care m-am aventurat, am decis să fac un tort. Să sărbătoresc momentul. Și cum altfel să fac tortul, dacă nu "child friendly"? Adica, uhm.. no sugar! Elanul ăsta nebunesc, m-a scos din casă cu copchilu la purtător, m-a ocolit un pic pe la poștă și prin SH (super captură pentru Radu la 2lei) și m-a aruncat după o tură de Mega în nebuloasa unei ploi torențiale. Mai pe scurt, sacoșe, copil la purtător și ploaie. All nice and dandy so far. Problema zilei a apărut totuși când, după ce am urmărit rețeta, zic eu destul de bine, cake-ul meu a ieșit...clătită. Hai nu chiar clătită, flapjack. Bun la gust, nu zic nu. Dar nicio treabă cu tortul meu pufos și festiv imaginat toată ziua.

And yet again, cu ochii in flapjack-ul meu, m-a luat un pic dezamăgirea. Că vezi domne, nici un tort nu îi pot face copilului meu la așa milestone important. Am stat, am înghițit în sec, am zis că mă apuc să îl fac încă o dată, dar am renunțat. Am renunțat cu inima împăcată când Răducu al meu a apărut în brațe la ta-su pe pași de vals râzând cu lacrimi, iar din clipa aia chiar nu a mai contat nimic.

Râsul lui și veselia din casă este tot ce contează. După 6 luni de mothering, un lucru îmi este clar: fericirea se măsoară în bucurii mici, simple. Mi se pare că trăim niște timpuri foarte stresante pentru mămici. Peste tot apare scris PARENTING. 1001 reguli de cum să îți crești copilul, de cum să nu îl traumatizezi, de cum să îl hrănești, cum să doarmă, cum să ...cum să...... Dar parcă nu își dă nimeni seama in ce nebunie s-a ajuns, cum mămicile se frustrează, se ceartă pe sine (sau chiar între ele) pe teme care mai de care mai banale. Am trăit-o și eu pe pielea mea, citeam pe net, urmăream grupuri pe facebook pe diverse teme și nu făceam nimic altceva decât să mă compar cu alții, să mă frustrez că eu nu pot ce pot alții și să uit că ceea ce contează cu adevărat este ca noi, în familia noastră, să fim împăcați cu alegerile luate, liniștiți și plini de iubire și voioșie.

Suntem unici, fiecare. Absolut fiecare omuleț, mare sau mic, de pe planeta asta este UNIC. Nu avem cum să ne mulăm toți după ce scrie în cărți și nu ar trebui niciodată să ne simțim frustrați că nu putem fi sau face ce fac alții. Cât despre mame și puii lor, eu cred sincer că fiecare mamă vrea binele puiului ei. Problema nu e că nu știm ce să facem, problema e că noi personal avem de lucru cu sinele. Degeaba citesc despre "educația cu blândețe" dacă personal am o problemă cu nervii și nu mă pot controla, degeaba citesc despre alimentație sănătoasă și planuri de diversificare dacă eu mănânc nesănătos și pe fondal emoțional.

Ce am înțeles eu până acum e că pentru copilul meu, eu sunt un model. În ochii lui eu sunt exemplul cel mai bun și mai de preț. Energia mea, felul de a mă comporta, obiceiurile de zi cu zi....astea i le transmit. Nu am să îi pot cere lui ceva ce eu nu pot sau nu am reușit să fac nici până la vârsta asta. Așa că mi-am dat seama că îmi râmăne doar un lucru de făcut: să nu mai amân nimic și să devin cea mai bună variantă a mea.

Așa că, La Mulți Ani, dragul meu băiat! Îți mulțumesc că am norocul să te am ca fiu și îți mulțumesc că îmi arăți drumul spre o versiune mai bună de-a mea.

Roxana
(savurând flapjack-ul vechi de 3 zile alături de o cafea rece)

Prima aventură cu Răducu

Încă de când Răducu era la dospit, am avut "grijă" să îl învăț cu fâțâiala și aventura. Din păcate, născut fiind în octombrie, iarna ne-a cam tăiat elanul aventuros și am stat în bârlog, la hibernare/alăptare :) Dar cum a apărut Sorinel pe cer și mugurașul în copăcel, nu a mai fost vreme de stat în casă. Pe lângă plimbările mele obsesive pe sub copacii înfloriți din ultimele săptămâni, am inclus o escapadă la munte în weekend-ul ce tocmai a trecut. Oh Doamne, cât de dor îmi era! Iar pe lângă dor, mai exista și nerăbdarea mea în a-i prezenta lui Răducu pe mama natură în toată splendoarea ei.

Așa că, cu mic, cu mare am plecat la primul drum. Destinația, nici prea prea, nici foarte foarte...aici, în "vecini", la Moeciu. Cazarea a fost ochită de Mr. Daddy pe Booking, eu nu am stat să citesc prea multe despre, m-am mulțumit cu cele câteva poze la care am tras cu ochiul. Nici nu mai conta, important era că plecam!

Prima reușită a excursiei se datorează Piticului, care a demonstrat încă o dată că "cine se scoală de dimineață departe ajunge" și aș completa cu "și prinde cea mai wow cameră din pensiune" pentru că o poate alege. Așa că, pe principiul "primul venit, primul poftit" ne-am ales cu camera cea mai cea. Dar chiar dacă nu am fi avut această cameră, întreaga casă este minunată. Eu sunt foarte atentă la detalii, consider că frumusețea vine din micile detalii, cum ar fi o clanță lucrată de mână, un candelabru lucrat dintr-o roată de moară, etc.

Pensiunea, pe al său nume "Casa Moeciu Family", este exact ce ne-am dorit: o casă veche, recondiționată și peste care s-a construit și o parte nouă. Sunt 3 camere în total, iar fiecare cameră are 2 paturi duble (da, două), astfel familiile pot veni liniștite la o porție sănătoasă de lăfăială. Dacă te miști repede și ajungi să alegi camera.... ajungi în PARADIS. Eu așa m-am simțit. Camera noastră avea geamuri pe toaaaată lungimea, așa că oriunde te întindeai, oriunde stăteai erai ziua cu ochii în munți, iar noaptea cu ochii în stele.

Noi suntem mai hippioți, ca să nu pic fripturiști, și nu avem nicio problemă în a călători cu sandvișul și berea în ghiozdan. Spun asta pentru că acolo nu există în incinta pensiunii posibilitatea să luați masa, daaaar.... la parter se găsește o minunăție de bucătărie echipată complet la dispoziția intregii case. În schimb, în vecini, la nici 5 minute de mers pe jos, există o pensiune cu restaurant unde ciorba de burtă e taman bună :) ;)

Întreaga zonă din preajma pensiunii este perfectă pentru pitici. În primul rand, curtea este fooooarte mare și este gândită special pentru copii. Proprietarii au la rândul lor 3 copilași simpatici, iar atenția lor pentru fiecare detaliu nu poate trece neobservată. Există o veche căsuță de fâneață recondiționată care acum este un cuibuș perfect pentru cei mici, numai bună de escaladat și dat pe tobogan. Pe lângă asta, există un maaaare spațiu liber pentru jucat fotbal, leagăne făcut fie din lemn, fie din cauciuc, iar atracția principală este o tiroliană mică, de care este prins un scaun de bebeluș.

Noi/Răducu am apreciat enorm toate aceste lucruri, dar el fiind mic, a avut alte bucurii de genul unui somn în vârf de deal in Manduca acompaniat de oițe, fluturi și raze calde de soare.

Noi ne-am bucurat de mult zen. A fost un reset de care era mare nevoie, așa că am decis că vom avea mult mai multe escapade. Urmează vizita la bunici de Paști, iar in mai am rezervat deja un weekend la Corbu. Sper să mai strecurăm și un munte până atunci.

Mai las câteva poze, poate vă inspiră!

Roxana