Vineri, într-un spirit total copilăresc, dat fiind curajul cu care m-am aventurat, am decis să fac un tort. Să sărbătoresc momentul. Și cum altfel să fac tortul, dacă nu "child friendly"? Adica, uhm.. no sugar! Elanul ăsta nebunesc, m-a scos din casă cu copchilu la purtător, m-a ocolit un pic pe la poștă și prin SH (super captură pentru Radu la 2lei) și m-a aruncat după o tură de Mega în nebuloasa unei ploi torențiale. Mai pe scurt, sacoșe, copil la purtător și ploaie. All nice and dandy so far. Problema zilei a apărut totuși când, după ce am urmărit rețeta, zic eu destul de bine, cake-ul meu a ieșit...clătită. Hai nu chiar clătită, flapjack. Bun la gust, nu zic nu. Dar nicio treabă cu tortul meu pufos și festiv imaginat toată ziua.
And yet again, cu ochii in flapjack-ul meu, m-a luat un pic dezamăgirea. Că vezi domne, nici un tort nu îi pot face copilului meu la așa milestone important. Am stat, am înghițit în sec, am zis că mă apuc să îl fac încă o dată, dar am renunțat. Am renunțat cu inima împăcată când Răducu al meu a apărut în brațe la ta-su pe pași de vals râzând cu lacrimi, iar din clipa aia chiar nu a mai contat nimic.
Râsul lui și veselia din casă este tot ce contează. După 6 luni de mothering, un lucru îmi este clar: fericirea se măsoară în bucurii mici, simple. Mi se pare că trăim niște timpuri foarte stresante pentru mămici. Peste tot apare scris PARENTING. 1001 reguli de cum să îți crești copilul, de cum să nu îl traumatizezi, de cum să îl hrănești, cum să doarmă, cum să ...cum să...... Dar parcă nu își dă nimeni seama in ce nebunie s-a ajuns, cum mămicile se frustrează, se ceartă pe sine (sau chiar între ele) pe teme care mai de care mai banale. Am trăit-o și eu pe pielea mea, citeam pe net, urmăream grupuri pe facebook pe diverse teme și nu făceam nimic altceva decât să mă compar cu alții, să mă frustrez că eu nu pot ce pot alții și să uit că ceea ce contează cu adevărat este ca noi, în familia noastră, să fim împăcați cu alegerile luate, liniștiți și plini de iubire și voioșie.
Suntem unici, fiecare. Absolut fiecare omuleț, mare sau mic, de pe planeta asta este UNIC. Nu avem cum să ne mulăm toți după ce scrie în cărți și nu ar trebui niciodată să ne simțim frustrați că nu putem fi sau face ce fac alții. Cât despre mame și puii lor, eu cred sincer că fiecare mamă vrea binele puiului ei. Problema nu e că nu știm ce să facem, problema e că noi personal avem de lucru cu sinele. Degeaba citesc despre "educația cu blândețe" dacă personal am o problemă cu nervii și nu mă pot controla, degeaba citesc despre alimentație sănătoasă și planuri de diversificare dacă eu mănânc nesănătos și pe fondal emoțional.
Ce am înțeles eu până acum e că pentru copilul meu, eu sunt un model. În ochii lui eu sunt exemplul cel mai bun și mai de preț. Energia mea, felul de a mă comporta, obiceiurile de zi cu zi....astea i le transmit. Nu am să îi pot cere lui ceva ce eu nu pot sau nu am reușit să fac nici până la vârsta asta. Așa că mi-am dat seama că îmi râmăne doar un lucru de făcut: să nu mai amân nimic și să devin cea mai bună variantă a mea.
Așa că, La Mulți Ani, dragul meu băiat! Îți mulțumesc că am norocul să te am ca fiu și îți mulțumesc că îmi arăți drumul spre o versiune mai bună de-a mea.
Roxana
(savurând flapjack-ul vechi de 3 zile alături de o cafea rece)
No comments:
Post a Comment