6 luni de Radu și un flapjack.

Vineri, într-un spirit total copilăresc, dat fiind curajul cu care m-am aventurat, am decis să fac un tort. Să sărbătoresc momentul. Și cum altfel să fac tortul, dacă nu "child friendly"? Adica, uhm.. no sugar! Elanul ăsta nebunesc, m-a scos din casă cu copchilu la purtător, m-a ocolit un pic pe la poștă și prin SH (super captură pentru Radu la 2lei) și m-a aruncat după o tură de Mega în nebuloasa unei ploi torențiale. Mai pe scurt, sacoșe, copil la purtător și ploaie. All nice and dandy so far. Problema zilei a apărut totuși când, după ce am urmărit rețeta, zic eu destul de bine, cake-ul meu a ieșit...clătită. Hai nu chiar clătită, flapjack. Bun la gust, nu zic nu. Dar nicio treabă cu tortul meu pufos și festiv imaginat toată ziua.

And yet again, cu ochii in flapjack-ul meu, m-a luat un pic dezamăgirea. Că vezi domne, nici un tort nu îi pot face copilului meu la așa milestone important. Am stat, am înghițit în sec, am zis că mă apuc să îl fac încă o dată, dar am renunțat. Am renunțat cu inima împăcată când Răducu al meu a apărut în brațe la ta-su pe pași de vals râzând cu lacrimi, iar din clipa aia chiar nu a mai contat nimic.

Râsul lui și veselia din casă este tot ce contează. După 6 luni de mothering, un lucru îmi este clar: fericirea se măsoară în bucurii mici, simple. Mi se pare că trăim niște timpuri foarte stresante pentru mămici. Peste tot apare scris PARENTING. 1001 reguli de cum să îți crești copilul, de cum să nu îl traumatizezi, de cum să îl hrănești, cum să doarmă, cum să ...cum să...... Dar parcă nu își dă nimeni seama in ce nebunie s-a ajuns, cum mămicile se frustrează, se ceartă pe sine (sau chiar între ele) pe teme care mai de care mai banale. Am trăit-o și eu pe pielea mea, citeam pe net, urmăream grupuri pe facebook pe diverse teme și nu făceam nimic altceva decât să mă compar cu alții, să mă frustrez că eu nu pot ce pot alții și să uit că ceea ce contează cu adevărat este ca noi, în familia noastră, să fim împăcați cu alegerile luate, liniștiți și plini de iubire și voioșie.

Suntem unici, fiecare. Absolut fiecare omuleț, mare sau mic, de pe planeta asta este UNIC. Nu avem cum să ne mulăm toți după ce scrie în cărți și nu ar trebui niciodată să ne simțim frustrați că nu putem fi sau face ce fac alții. Cât despre mame și puii lor, eu cred sincer că fiecare mamă vrea binele puiului ei. Problema nu e că nu știm ce să facem, problema e că noi personal avem de lucru cu sinele. Degeaba citesc despre "educația cu blândețe" dacă personal am o problemă cu nervii și nu mă pot controla, degeaba citesc despre alimentație sănătoasă și planuri de diversificare dacă eu mănânc nesănătos și pe fondal emoțional.

Ce am înțeles eu până acum e că pentru copilul meu, eu sunt un model. În ochii lui eu sunt exemplul cel mai bun și mai de preț. Energia mea, felul de a mă comporta, obiceiurile de zi cu zi....astea i le transmit. Nu am să îi pot cere lui ceva ce eu nu pot sau nu am reușit să fac nici până la vârsta asta. Așa că mi-am dat seama că îmi râmăne doar un lucru de făcut: să nu mai amân nimic și să devin cea mai bună variantă a mea.

Așa că, La Mulți Ani, dragul meu băiat! Îți mulțumesc că am norocul să te am ca fiu și îți mulțumesc că îmi arăți drumul spre o versiune mai bună de-a mea.

Roxana
(savurând flapjack-ul vechi de 3 zile alături de o cafea rece)

Prima aventură cu Răducu

Încă de când Răducu era la dospit, am avut "grijă" să îl învăț cu fâțâiala și aventura. Din păcate, născut fiind în octombrie, iarna ne-a cam tăiat elanul aventuros și am stat în bârlog, la hibernare/alăptare :) Dar cum a apărut Sorinel pe cer și mugurașul în copăcel, nu a mai fost vreme de stat în casă. Pe lângă plimbările mele obsesive pe sub copacii înfloriți din ultimele săptămâni, am inclus o escapadă la munte în weekend-ul ce tocmai a trecut. Oh Doamne, cât de dor îmi era! Iar pe lângă dor, mai exista și nerăbdarea mea în a-i prezenta lui Răducu pe mama natură în toată splendoarea ei.

Așa că, cu mic, cu mare am plecat la primul drum. Destinația, nici prea prea, nici foarte foarte...aici, în "vecini", la Moeciu. Cazarea a fost ochită de Mr. Daddy pe Booking, eu nu am stat să citesc prea multe despre, m-am mulțumit cu cele câteva poze la care am tras cu ochiul. Nici nu mai conta, important era că plecam!

Prima reușită a excursiei se datorează Piticului, care a demonstrat încă o dată că "cine se scoală de dimineață departe ajunge" și aș completa cu "și prinde cea mai wow cameră din pensiune" pentru că o poate alege. Așa că, pe principiul "primul venit, primul poftit" ne-am ales cu camera cea mai cea. Dar chiar dacă nu am fi avut această cameră, întreaga casă este minunată. Eu sunt foarte atentă la detalii, consider că frumusețea vine din micile detalii, cum ar fi o clanță lucrată de mână, un candelabru lucrat dintr-o roată de moară, etc.

Pensiunea, pe al său nume "Casa Moeciu Family", este exact ce ne-am dorit: o casă veche, recondiționată și peste care s-a construit și o parte nouă. Sunt 3 camere în total, iar fiecare cameră are 2 paturi duble (da, două), astfel familiile pot veni liniștite la o porție sănătoasă de lăfăială. Dacă te miști repede și ajungi să alegi camera.... ajungi în PARADIS. Eu așa m-am simțit. Camera noastră avea geamuri pe toaaaată lungimea, așa că oriunde te întindeai, oriunde stăteai erai ziua cu ochii în munți, iar noaptea cu ochii în stele.

Noi suntem mai hippioți, ca să nu pic fripturiști, și nu avem nicio problemă în a călători cu sandvișul și berea în ghiozdan. Spun asta pentru că acolo nu există în incinta pensiunii posibilitatea să luați masa, daaaar.... la parter se găsește o minunăție de bucătărie echipată complet la dispoziția intregii case. În schimb, în vecini, la nici 5 minute de mers pe jos, există o pensiune cu restaurant unde ciorba de burtă e taman bună :) ;)

Întreaga zonă din preajma pensiunii este perfectă pentru pitici. În primul rand, curtea este fooooarte mare și este gândită special pentru copii. Proprietarii au la rândul lor 3 copilași simpatici, iar atenția lor pentru fiecare detaliu nu poate trece neobservată. Există o veche căsuță de fâneață recondiționată care acum este un cuibuș perfect pentru cei mici, numai bună de escaladat și dat pe tobogan. Pe lângă asta, există un maaaare spațiu liber pentru jucat fotbal, leagăne făcut fie din lemn, fie din cauciuc, iar atracția principală este o tiroliană mică, de care este prins un scaun de bebeluș.

Noi/Răducu am apreciat enorm toate aceste lucruri, dar el fiind mic, a avut alte bucurii de genul unui somn în vârf de deal in Manduca acompaniat de oițe, fluturi și raze calde de soare.

Noi ne-am bucurat de mult zen. A fost un reset de care era mare nevoie, așa că am decis că vom avea mult mai multe escapade. Urmează vizita la bunici de Paști, iar in mai am rezervat deja un weekend la Corbu. Sper să mai strecurăm și un munte până atunci.

Mai las câteva poze, poate vă inspiră!

Roxana

Sfaturi și empatie/Povești de gravide.

Cât de empatici suntem. Sau poate cât de empatică sunt eu... Oare e bine?

De când sunt gravidă am trecut printr-un roller coaster de sentimente. Și nu, nu e clasicul "hormonii sunt de vină", probabil sunt și ei făptași, dar lumea din jur are o imensă pasiune de a-și proiecta asupra ta toate temerile și experiențele lor.

Atunci când ești gravidă dialogurile se rezumă la sfaturi. Care mai de care. Totul devine ceva de genul "Felicitări! Vezi că../știu pe cineva care.../ai grijă să..." sau "Ai pisică? Ce faci cu căinele? Cum, nu te măriți?" sau clasicul "Nu îți e frică?!?"

La început stăteam și ascultam și imi dau seama că au reușit...au reușit să stârnească în mine mini paranoi pe principiul "Auleu, dar dacă...."
Ah da, cel mai "bun sfat EVER" pe care îl primești: "pregătește-te pentru chinul ce va urma" / "o să fie un calvar" / "nu vei mai avea timp de nimic". Ok, nu neg...așa o să fie, dar nu e mai drăguț dacă, în loc să spui asta, în loc să proiectezi asta asupra mea, te-ai gândi măcar un pic să spui "Băi, cred că e cel mai minunat lucru pe care îl faci, sunt alături de tine!"
Adică, de parcă emoțiile mele nu ar fi de ajuns.

Am stat și am învârtit în cap de ceva vreme ceea ce am spus mai sus și mi-am dat seama de un lucru: "sfaturile" și poveștile cu teamă vin în procent de 95% de la doamne și domnișoare care încă nu au avut "the balls" să facă pasul, care se tem de această etapă a vieții, iar pentru ele este cel mai ușor să reacționeze proiectându-și teama lor asupra ta. Iar ca fraiera, empatizezi, deraiezi un pic și pe urmă te întorci pe calea ta, ascultându-ți inima și fiind conectată cu minunea care ți se întâmplă.

Iar asta îmi amintește ce bine au zis ei aici.. we are a culture of fear.


Și nu, nu mi-am dat pisica.
Si nu, nu renunț nici la câine. Hey, ei sunt primii mei copii....
Și nu, nu m-am grăbit (ca fata mare) la mărițiș. ...
Si nu, nu îmi e frică de nopți nedormite. Au existat și zile întregi nedormite în viața mea.. Boomtzi boomtzi.
Și nu, povestea lui X/Y/Z nu este a mea.

Dar da, emoții sunt.
Și da, încă mă uit la burta mea și mă blochez "Doamne, chiar e un copil acolo"
Și da, abia aștept să îi dau dragostea mea. Și să o primesc pe a lui.
Și da, e totul bine. Mereu.

Roxana

Gânduri

Mă întreb dacă tu mă asculți. Dacă mă asculți atunci când mintea mea debitează o mie și unul de idei, o mie și unul de noi sensuri.

Am zis mereu că totul e magic, că viața în sine e magie...dar sincer, se pare că nu știam nimic. Nu știam nimic mai până acum.

Ești fascinant. Tu ești magie. Poate sunt mai tontuță dar eu încă sunt uimită că "din nimic" deja ai ajuns un mini-om care mă "atacă". Și cel mai frumos mă ataci la sentiment :)
Cred că de acum încolo totul o să se lege de tine. Metaforic, că fizic deja m-ai prins...sau te-am prins. Îți explic eu cum stă cu biologia pe mai încolo.

Promit că am să te învăț și am să îți arăt lumea asta minunată a vieții. Și știu sigur că și tu la rândul tău mă vei învăța multe. Deja o faci. Mi-ar plăcea să inventez o mașină de scris care să îmi scrie găndurile, să nu uit cum poveștile prind contur.

Sunt fericită. Sunt fericită tare. Dar câteodată uit, iartă-mă. Uit și mă pierd în supărări cotidiene, dar când îmi amintesc de tine realizez că sunt nimicuri, că așa ne-am învățat noi, prost ce-i drept, să ne pierdem...să ne pierdem în prostii și să uităm să gasim fericirea în simplul fapt că suntem.

Îți mulțumesc, suflet drag, că ne-ai ales.

Mouse is in the house!

Băi, șoricel. Șoricei?

Hai că ești drăguț tare, de unde până unde codiță? De unde până unde 2? :)))

Voiam doar să îți zic că ești în grafic, mami. Cadoul perfect pt bunică-ta anul ăsta, să vezi!

Ești un chițăilă tare simpatic, cumințel și cu milă de mami. Ții cu ea! Abia aștept să te simt! :)

Să știi că te-am plimbat! În aceste 7-8 săptămâni ale tale, ai ajuns pe la Munich si Milano.
Ți-a plăcut, îți zic eu! Cum s-ar zice, nu ai avut nicio greață! <3

Nu sunt multe de zis... Cam atât din lumea asta externă, încerc să îți pregătesc terenul, dar ai karma bună, mă ajuți! :)
Am simțit eu asta ;) îți mulțumesc! Așa să fim mereu, echipă!

Te pup pe năsuc! Dacă îl ai acum......

Bobiță

Măi piticanie, aici sunt eu... :)

Nu sunt exact sigură cine, dar îți pot spune că e de bine. Cred că ești pe "mâini" bune. Cred că țin de cald.

Tu ce faci acolo? Ești ma'mic așa... 0.73 x 0.28cm. Ți-e bine? Ți-am dat-o cu vitamina C zilele astea, se schimbă sezonul și apar toți mucoșii.

Voiam doar să îți scriu, să nu zici peste ani de zile că te-am ignorat :)
Auzi, ma'micule, te pup. Că m-am blocat și nu știu ce să mai zic...

Iubire să fie! <3

Le Loop

Băi da, se întâmplă multe. La nivel personal, la nivel general, aici..în lume. Nu știu la ce categorie să încadrez ultima perioadă, dar uitasem că pe lângă "up" and "down" mai există și "looping" :)) Mai pe scurt momentul ăla nebun când ești și sus, și jos într-o fracțiune.
Mna, cam așa și acest weekend. Nu știam dacă să plâng sau să fiu tristă. Sau e OK că, dată fiind situația, deschid o sticlă de șampanie - să îi sărbătoresc viața lu' bunică-miu și noul meu job.
Am job. Nou. Interesant moment. Mă simt nouă - deschid capitole noi și închid capitole vechi care m-au călăuzit 27 de ani.

photo

Cu soarele înainte!
Roxana